Mă gândeam azi, ascultând The Doors, că avem un parcurs tumultuos în viaţă şi care are o destinaţie sigură. Vrem, nu vrem, într-un final toţi sfârşim prin a fi doar nişte rămăşiţe trupeşti. Nişte costume care au ajutat actorii să îşi joace cât mai bine rolul. Cât de trist ar suna acest lucru, el are şi o parte bună: noi jucăm rolul. Nu îl alegem, nu suntem cei care dau startul. Unde suntem născuţi şi care sunt condiţiile pe care le întâlnim nu ţine de noi. De noi ar trebui să ţină îmbunătăţirea lor pe parcursul vieţii.

Am auzit destule lucruri de genul: o viaţă am şi pe aia trebuie să o trăiesc, de ce să o irosesc învăţând, serviciu şi alte lucruri.

Nu sunt de acord cu ideile acestea duse la extrem. E adevărat că trebuie şi să te delectezi mergând la o bere, ieşind la meci sau la o plimbare dacă asta te face să te simţi bine. Însă mereu am impresia că vei ajunge la o vârstă când nu mai dispui de aceleaşi forţe interioare, încât să fii dispus să schimbi lumea, să faci ceva ce contează, să faci ceva prin care să fii ţinut minte. În momentul acela cred că te vei lovi de un mare zid şi o să priveşti în spate la ce ai făcut şi o să îl consideri un tip irosit. Chiar dacă tu l-ai petrecut bine şi în compania celor care îţi plac ţie, dar comparativ cu alţii eşti mic şi neînsemnat şi ai dus un stil de viaţă scăzut (atât cultural cât şi material). Read more »

Ti-a placut articolul acesta? Aboneaza-te la feed-ul RSS, si vei afla mult mai multe!