Adica drumul Bucureşti – Suceava mai precis. S-a terminat cu sesiune, cazare cămin, toata lumea care o cunosc a plecat pe acasă (mai puţin cei din Bucureşti) aşa că a venit timpul şi pentru mine să mă duc acasă pe unde am trecut ultima data de Paşti.
Am plecat pe la 11 din Bucureşti şi m-am înarmat cu răbdare pentru un drum de 6 ore jumătate, după cum zice biletul, cu mâncare, cu o carte şi cu Academia Caţavencu.
Nu era nimeni cunoscut cu mine, nu era nimeni cunoscut pe tot peronul de fapt. Şi cum urcai eu în tren am nimerit să am loc lângă o familie: mama venită acum din Spania, o fetiţă de clasa a IV-a care venise cu bunicul după maica-sa la Bucureşti şi erau din Suceava. Super isteaţă fata, începuse să facă un rebus şi nu ştia unele chestii şi i-am mai „suflat” eu, am mai schimbat câteva cuvinte cu ei şi m-am afundat în lectură. Dar de ce vreau să vă zic chestiile astea? Pentru că ospitalitatea bucovineană e prezentă peste tot. Şi-a scos ea o cutie cu Milka şi a insistat până am luat, a mai scos nu ştiu ce şi i-am zis că nu mai pot acum. Deşi cei prezenţi cu ea (mama şi bunicul) nu dădeau dovadă de o inteligenţă foarte mare (mama confunda Marie Curie cu Maria Carrie la un rebus), ea era foarte dezgheţată şi vorbăreaţă. Nu ştiu dacă şcoala şi-a făcut datoria sau era fierea ei de aşa natură, măcar nu m-am plictisit pe drum.
Între Vereşti şi Suceava priveliştea a fost inundată la propriu. Se vedeau câmpurile pline cu apă deşi râul era la 100 de metri.
Acum zăbovesc şi eu o zi la Suceava, maxim două şi mă duc acasă.
P.S. : am observat acum că se anunţă staţiile în tren şi pe la Buzău aveam o ora întârziere şi nu au făcut ce au făcut, dar am ajuns la timp.
Ti-a placut articolul acesta? Aboneaza-te la feed-ul RSS, si vei afla mult mai multe!
. 
